Ce faci atunci când bunicii se implică excesiv în educaţia copiilor tăi?

Ce faci atunci când bunicii se implică excesiv în educaţia copiilor tăi?

De multe ori, când doi tineri soţi devin prima oară părinţi, ajutorul şi implicarea bunicilor sunt binevenite, la fel şi sfaturile lor experimentate despre creşterea şi îngrijirea micuţului. Însă nu trece mult timp şi această implicare poate să ţi se pară excesivă, ajungi să simţi că vor să preia controlul, că ei cred că ştiu tot mai bine decât tine, că îţi subminează autoritatea de părinte.

Există două tipuri de bunici care intervin în mod deranjant şi subminează autoritatea părintelui:

1. Pe de o parte, avem bunicii stricţi, care uită că nu sunt ei părinţii copilului şi doresc să îl crească şi educe după standardele şi regulile lor. 
Ca părinte, te trezeşti cu un „dictator” care nu ia în seamă ceea ce stabileşti tu şi îşi impune propriile reguli şi idei în îngrijirea şi educaţia copiilor. Ţie ţi se pare în regulă ca cel mic să se uite după prânz le desene animate – vine bunica şi îl trimite la culcare sau la teme; îi permiţi să poarte noii pantaloni la modă printre copii – vine bunica şi îi confiscă, oferindu-i în schimb nişte „pantaloni buni, de lână”.

2. Pe de altă parte, avem bunicii iubitori, care se bucură că nu mai sunt ei cei care trebuie să disciplineze şi sunt prea îngăduitori, neţinând cont de regulile impuse de părinţi şi răsfăţând excesiv copiii. Te trezeşti că te chinui să impui reguli şi să disciplinezi copiii, dar aceştia găsesc o portiţă de scăpare apelând la bunicii mult prea binevoitori. Îi spui clar că nu are voie să mănânce seara ciocolată – vine bunica sau bunicul şi-i strecoară bomboane („ce rău să-i facă, doctorii aştia nu ştiu ce vorbesc”); îi spui că pentru a avea noul telefon, trebuie să îşi termine sarcinile în casă şi să aibă note mai bune – vin bunicii şi-i dau cu dragoste banii necesari; nu-l laşi să stea treaz după zece seara – vin bunicii şi te „obligă” să-l laşi, că e „mare de acum”.

Ce-i de făcut?

Spune clar şi direct ceea ce simţi despre implicarea lor. Bineînţeles, cu tact şi respect, dar trebuie să le transmiţi cum te fac să te simţi şi ce aştepţi tu de la ei şi aceasta încă de la început! Nu ţi se pare nedrept, după ce în primul an de viaţă al copilului te-ai arătat recunoscător că sunt acolo şi te ajută, ca apoi, când nu mai ai nevoie, să le reproşezi că îşi bagă nasul? Spune încă de la început că preţuieşti ajutorul, dar că vreţi să vă descurcaţi cu creşterea copilului singuri, doar de aceea aţi devenit părinţi!

Nu uita să le spui cât apreciezi dorinţa lor de a ajuta, cât preţuieşti experienţa lor, dar că vrei să faci lucrurile în propriul tău fel (iar critica lor arată că nu te respectă deloc ca părinte). Şi nu uita – dacă decizi să porţi o astfel de discuţie, este bine să ai sprijinul soţului/soţiei, indiferent de ai cui părinţi sunt ei, căci altfel vei părea doar tu un nerecunoscător care exagerează!

Sursa