Rina Iarko-Zelionaia: cum să ne împăcăm cu ideea că fiul sau fiica noastră a crescut

Rina Iarko-Zelionaia: cum să ne împăcăm cu ideea că fiul sau fiica noastră a crescut

-
//
24.08.2016

Rina Iarko-Zelionaia: cum să ne împăcăm cu ideea că fiul sau fiica noastră a crescut

Coşmarul fiecărei mame este, de regulă, următorul: formează numărul de telefon al fiului sau fiicei, dar telefonul este deconectat sau nu răspunde la 37 de apeluri la rând.

„Poate că s-a descărcat?”, întreabă Speranţa.

„Poate că proful l-a pus să rămână după lecţii şi i-a cerut să deconecteze telefonul?”, întreabă Nemulţumirea faţă de sistemul de învăţământ.

„A stricat telefonul? L-a scăpat pe jos? L-a pierdut sau i l-au furat?”, înaintează versiuni, care mai de care, Experienţa şi Controlul.

Astfel de scene s-au petrecut şi în realitate cel puţin o dată. Cel mai important ca, în acel moment, să nu vă lăsaţi cuprinşi de Frică. Acest terorist vă v-a lua prizonieri şi nu va avea milă de nimeni.

Mamele învaţă să lasă libertate copilului destul de devreme. Trebuie să pună în pătuţ nou-născutul adormit la piept. Să ia mâna, pentru ca bebeluşul să ajungă singur de la băncuţă la groapa de nisip. Să lase la grădiniţă copilul care abia începe să vorbească şi să plece la muncă. Să îi dea bani de troleu şcolarului şi să îl lase să vină singur acasă. Să facă bagajele şi să fluture cu mâna în urma autobuzului care merge spre tabără. Şi fiecare „ruptură” trebuie făcută la timpul ei, pentru că acestea nu doar cultivă independenţa copiilor, ci şi resemnarea părinţilor cu ideea că, la un moment dat, copiii îşi vor trăi viaţa lor.

Teama pentru copii nu dispare niciodată. La orice vârstă ne facem griji pentru copiii noşti. Nu ţin minte acel moment când am realizat că îngrijorarea pentru copil cuprinde şi o parte de îngrijorare pentru propria persoană. Ne este uşor şi confortabil atunci când copilul este alături, în câmpul de vedere, la o distanţă apropiată. Chiar şi un adolescent supărat, închis în camera sa, cu muzica la maximum, este mai bun decât unul vesel şi fără griji, plimbându-se nu se ştie pe unde şi nu se ştie cu cine, mai ales noaptea.

Rina Iarko-Zelionaia: cum să ne împăcăm cu ideea că fiul sau fiica noastră a crescut

Şi la 2 ani, şi la 17: „Eşti acasă? Foarte bine!” E atât de greu să îi laşi singuri la şcoală, la zile de naştere, la film, în excursii cu clasa. Repeţi la nesfârşit în fiecare dimineaţă: „Ai grijă cum traversezi”, „ Nu vorbi cu necunoscuţi şi nu merge cu nimeni să vezi căţei, pisici, iepuraşi sau iphone-uri!”. Copilul creşte, iar listele de „nu se poate”, „fii atent”, „ai grijă” cresc şi ele. Lumea inventează noi şi noi pericole, ceea ce înseamnă că se înmulţesc şi cauzele îngrijorării materne.

Odată, supărată, fiica mea de 14 ani mi-a spus că ştie tot ce îi spun şi despre semafoare, şi despre necunoscuţi, şi despre „imediat acasă”, şi „atent pe bicicletă”… O înţeleg: ea ştie, cel puţin pentru că le-a auzit de sute de ori. Dar eu voi continua să îi repet regulile de securitate şi să o rog să mă sune nu pentru că nu am încredere în fiica mea, ci pentru că nu am încredere în această lume!

Altă dată nu am mai rezistat eu şi am ţipat: „Lasă-mi timp! Şi eu încerc să mă obişnuiesc cu ideea că ai crescut şi ai nevoie de mai multă libertate!”. Este adevărat: şi mamele trec printr-o perioadă de adaptare la maturizarea copiilor. Să le dai libertate nu înseamnă să îi arunci din viaţa ta. Cel puţin aşa încerc să mă conving. Să le permiţi să construiască relaţii cu cei din jur nu înseamnă să nu mai ai grijă de cei pe care i-ai născut. Aceasta înseamnă să permiţi copilului să stabilească propriile limite şi hotare cu lumea înconjurătoare. Şi nimeni nu are voie să treacă de aceste hotare. Însă ca mulţumire pentru şansa de a construi singur această graniţă, copilul v-a învăţa să aibă încredere în dumneavoastră şi în lume. Nu ne place ca cineva să se amestece în viaţa noastră, să îşi impună condiţii, nu-i aşa? Şi copiii noştri (în special adolescenţii şi tinerii) sunt oameni. „Sun-o pe mama când ajungi. O ştiu, e o persoană minunată”, i-am spus astăzi fiicei mele. Uite-aşa trăim, mai în glumă, mai în serios.

COMENTARIUL PSIHOLOGULUI

Rina Iarko-Zelionaia: cum să ne împăcăm cu ideea că fiul sau fiica noastră a crescut

Problema „desprinderii” copilului de mamă este foarte importantă şi serioasă, pentru că poate sta la baza multor greutăţi psihologice din viaţa ulterioară a copilului. De aici pot porni şi infantilitatea, incapacitatea şi nedorinţa de a manifesta şi dezvolta spiritul de independenţă, responsabilitate. Sunt posibile greutăţi în evaluarea corectă a propriei persoane, poate lipsi capacitatea de a-şi stabili şi urma scopuri proprii, şi nu impuse. Problema separării de mamă poate deveni o cauză a problemelor de cuplu, în special în cazul băieţilor. Ştim cu toţii câte poveşti există despre băieţii care îşi caută mireasă pe placul mamei.

Examinând problema îndepărtării părinţilor de copil, fie a copilului de părinţi, este foarte important ca adulţii să nu pună pe umerii gingaşi ai copiilor temerile lor de singurătate, lipsa de autorealizare, viaţa personală ratată. Fraza: „Am născut un copil pentru mine”, spusă de unele mame, ar trebui să vă pună pe gânduri, deoarece copilul nu este nici proprietatea, nici jucăria dumneavoastră.

Un alt semnal de alarmă poate deveni fraza spusă de mamă, într-o familie suficient de armonioasă: „Copilul MEU”, în loc de „Copilul NOSTRU”. De asemenea, atrageţi atenţie şi exprimărilor de tipul „AM făcut lecţiile”, „NE facem griji”, „VREM  să ne jucăm”. Acestea denotă o contopire totală între vieţile copilului şi adultului. Astfel de fraze sunt potrivite doar în primele luni de viaţă.

O altă frază care poate deveni un semnal de alarmă este

Doresc din tot sufletul părinţilor să îşi pună problema separării de foarte devreme, pentru a oferi urmaşului şansa de a atinge singur scopurile pe care şi le-a propus, de a-şi găsi calea în viaţă.

Autor: Rina Iarko-Zelionaia