Copilul meu contra copilului lui. Mărturia unei mame aflate la a doua căsnicie

„Toate lucrurile la care am închis ochii cu răbdarea și înțelegerea omului matur, toată toleranța m-au durut și nu pot să le uit”.

Ea îl iubește pe El. El o iubește pe Ea. Ea iubește copilul lui, El iubește copilul ei și vor să-i crească frumos pe amândoi, împreună, fără să facă diferențe între ei. Foarte frumos. Până aici e chiar perfect. Dar se iubesc și copiii între ei? Aici pot să apară problemele. Și de la probleme să apară rupturile. Iar rupturile care apar din cauza conflictelor dintre cei doi copii, sunt ireparabile. Am fost în bocancii ăștia… Și chiar dacă ruptura nu a fost din cauza copilului lui, tot ce am trăit, toate lucrurile la care am închis ochii cu răbdarea și înțelegerea omului matur, toată toleranța pe care am arătat-o scrâșnind din dinți, m-au durut și nu pot să le uit.

Visând la împăcarea părinților

Eu aveam fata, dintr-o relație anterioară. Lui, la divorț, i se încredințase băiatul, iar fostei soții, fata. Foarte des, în weekend-uri și vacanțe, făceau schimb de copii. Era normal și frumos să se întâmple așa. Fata lui era cu patru ani mai mare decât a mea, iar băiatul cu doi. Fata lui și fata mea aveau o relație absolut minunată. La fel și eu. Abia așteptam schimbul de copii. Îmi era dragă, cu atât mai mult cu cât avea o foarte ușoară întârziere mentală, era un copil bun, cuminte, iubitor. Băiatul însă…

Problema băiatului era una pe care, de asemenea, am găsit-o firească: își dorea cu disperare ca părinții lui să se împace, deși atât tatăl cât și bunicii îi spuneau mereu și mereu că acest lucru nu se poate întâmpla. Nu ai cum să convingi un copil de 12 ani că nu se mai poate, nu ai cum să înăbuși în sufletul lui dorința de a-și recăpăta familia. Tocmai pentru că am văzut acest lucru atât de fățiș, îmi era drag de el, mi se rupea inima de suferința lui interioară pe care nu o purta permanent la vedere, dar pe care o elibera violent, precum un vulcan, atunci când îl copleșea.

Răutăți fără, dar și cu intenție

La început, a folosit o strategie care a sperat că va funcționa. Alegea momentele în care fie ne aflam la masă, fie eu și tatăl lui eram în grădină, relaxându-ne, în general momente de liniște sau de sărbătoare, când noi, dar și ceilalți prezenți, eram veseli, binedispuși, pentru a vorbi despre mama lui. Pentru a-l întreba pe taică-său lucruri. „Tati, mai ții minte când mama…”, „Pot să o sun pe mama? Mă duci sâmbătă la ea?” sau ”Nu îmi place mâncarea (gătită de mine), a lu’ mama e mai bună”. Nu mă deranja când eram vizată eu în mod direct, pentru că aveam capacitatea de a înțelege. Știam că poate fi efectiv adevărat, că era obișnuit cu stilul ei de a găti, așa cum știam și că unele lucruri le spune sau le face doar ca să mă necăjească. Și tatăl lui mi-a confirmat că exact acesta din urma este motivul, asta urmărește.

Mi-am impus să nu iau în seamă micile răutăți. Dar aceste discuții pe care încerca să le stârnească tam-năsam, când ți-e lumea mai dragă – cum se zice – îl afectau și pe taică-său. Îl răscoleau. Știam de la el de ce s-au despărțit, știam că el înaintase divorțul. Însă rana lui nu era încă închisă, pentru că infidelitatea doare cel mai rău și se uită cel mai greu. Sau poate deloc. Nu divorțase pentru că nu o mai iubea, divorțase pentru că ea iubea pe altcineva. Și nu că știa doar el, știau și copiii, pentru că scena finală a fost surprinsă de toți trei, tatăl și cei doi copii, când s-au întors acasă de la mare cu o zi mai devreme decâ trebuia, pentru că tatăl avea bănuieli și informații.

Mi-am „persecutat” copilul, doar să fie bine

Am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să rezist cât mai bine „atacurilor” băiatului. Am fost mai indulgentă cu el decât cu propriul copil, tocmai pentru că nu aș fi vrut să existe vreo breșă prin care să-i dau ocazia să se dezlănțuie. Pentru că se vedea că are potențial. În orice conflict între ei, o scoteam vinovată pe fiică-mea (între patru ochi îi explicasem de ce fac asta și a înțeles), pe ea o certam, pe el, nu. N-avea decât să ia taică-său atitudine dacă el considera că trebuie, eu nu-mi permiteam. Orice i-aș fi spus eu, oricât de cu blândețe aș fi făcut-o, venind de la mine – străina care luase locul mamei lui – n-ar fi fost deloc bine primit. Și taică-său lua atitudine, nu lăsa lucrurile să treacă nediscutate, neanalizate, pentru că era un tip obiectiv și cerebral. Discuțiile erau de regulă destul de lungi, el cerea explicații și justificări pentru respectiva întâmplare, îi dădea și drept la replică, și la autoapărare. Băiatul se metamorfoza și părea că este un heruvim căzut din înălțimile cerului, privirea și vocea lui căpătau brusc toată dulceața lumii și avea tendința de a-l manipula. Doar în filme mai văzusem astfel de personaje duale. Discuțiile de genul ăsta aveau un tipar pe care băiatul îl cunoștea bine, era unul semi-moralizator, anticipa expresiile pe care urma să le audă, unele erau șabloane și le știa pe de rost. Îmi prindea privirea în momentele de neatenție ale lui taică-său și, culmea, râdeam amândoi, pe furiș, când el mima din buze continuarea frazei din monologul cicălitorului său părinte.

Până într-o zi…

Dacă i-am putut multă vreme ține piept și suporta cu stoicism ieșirile răutăcioase, a fost nu numai pentru că îl iubeam pe taică-său, dar și pentru că fata mea a mers într-un week-end sau două, împreună cu „fratele vitreg”, la mama lui. Și mi-a povestit că a fost foarte drăguță, s-a purtat foarte frumos cu ea, ba chiar își apostrofa fiul când avea derapaje. Așa că inclusiv în fața ei mă simțeam datoare să fiu pentru copilul ei o prezență care, dacă nu-i poate fi agreabilă, măcar suportabilă să-i fie.

A existat însă și un punct în care mi-am pierdut orice urmă de înțelegere. Nu am reacționat în niciun fel. În niciun alt fel decât să îmi pun fata să îi repete partenerului meu, cuvânt cu cuvânt, pe față, direct, ce îi spusese fiul lui. Dar în interiorul meu a fost o explozie care a pârjolit tot ce mă autoeducasem să simt față de acel copil, toate circumstanțele atenuante pe care eram dispusă să i le ofer în felurite împrejurări. În punctul acela s-a dărâmat tot ce-mi construisem ca să fac lucrurile să mergă cât se poate de lin. A știut cum să mă lovească în cel mai diabolic mod. A văzut că pot rezista tuturor răutăților, și-atunci m-a atacat mârșav în punctul meu sensibil. Copilul meu.

„Maică-ta e o curvă!”

Era vară, era destul de tarziu, apunea soarele, iar copiii erau la joacă, pe stradă. Pe strada unde el locuia, cu copiii care erau prietenii și vecinii lui. La un moment dat, fata a venit plângând în casă, un plâns sfâșietor, de abia am reușit să aflu cu greu ce s-a întâmplat, după câteva minute bune. Am fost șocată de-a dreptul. Mi-am adunat puterile, am reușit să îmi țin nervii în frâu și să aștept să vină acasă partenerul meu, care era la frate-său, câteva case mai încolo. Când a venit și ne-a găsit transfigurate, ne-a întrebat ce s-a întâmplat. A fost o luptă în mine dacă să îi spun sau nu. Știam că trebuie să-i spun, că este mult prea grav, că era important în primul rând pentru copilul meu să-i spun, dar pe de altă parte mă gândeam că ar putea să își iasă până și el din tot calmul lui și să reacționeze violent față de băiat (nu, nu avea antecedente, nu era genul care să agreseze fizic!), iar asta să creeze între mine și copil prăpastia definitivă. A insistat să-i spun și mi-am zis că cel mai bine este să afle din gura fetei. Am rugat-o pe ea să-i povestească totul în amănunt și, mai, ales să redea exact cuvintele lui. Pentru că a înjunghiat prin cuvinte.

Fata i-a povestit că se jucau cu mingea, ea fiind singura fată între băieți. La un moment dat, s-au luat la ceartă pe faptul că el trișase și cu niciun chip nu recunoștea. Într-o izbucnire de furie, i-a spus fetei, urlând, în fața tuturor: „Maică-te e o curvă! Maică-ta e o curvă pentru că doarme cu tata!”

Lecție cu exemplificare

Ce a urmat a fost o demonstrație de stăpânire de sine și o lecție la care în vecii vecilor nu m-aș fi gândit. Eu, să fi fost în locul lui, n-aș fi știut cum să gestionez o așa situație. Nici atunci și nici acum n-aș ști.

Și-a chemat băiatul în casă și i-a spus să se așeze pe scaun, pentru o discuție.  Calm. Doar vocea îi răgușise brusc, inexplicabil. Mi-am luat fata și am plecat în altă cameră. Nu din lașitate, nu din lipsa curajului de a înfrunta situația, ci pentru că nu aveam ce căuta să fiu de față în discuția lor tată-fiu. Eram outsider. Nici când aveau „ședințele de morală” nu stăteam, îmi căutam de treabă, considerând că este intimitatea lor. Dar dacă am auzit a fost pentru că el a vrut să aud, chiar dacă eram în altă cameră. A făcut așa încât să aud. L-a întrebat dacă știe ce înseamnă cuvântul „curvă”. Băiatul era foarte isteț, sigur că știa, dar cred că a presupus că i se iartă dacă spune că nu știe. Și i l-a explicat tatăl lui: „Curvă este o femeie care, măritată fiind, umblă cu un alt bărbat. Cum a făcut maică-ta. Acum treci în camera ta, ia culegerea de matematică și lucreză.”

Aceea a fost ultima mea relație. Nu din cauza copiilor ne-am despărțit, dar dacă aș pune într-un cântar imaginar tot ce nu a mers bine, talerul ar atârna greu și din cauza asta. Nu am mai avut curajul unei alte relații din două motive. Dacă ar fi fost un bărbat fără o căsătorie în antecedente și fără copii, m-aș fi temut pentru fata mea. La vremea aceea „Știrile de la ora 5” ne dădeau atâtea și-atâtea exemple… Dacă ar fi fost un bărbat divorțat, cu copii, exista riscul să mai trec încă o dată prin vortex. Și nu, chiar n-am mai vrut. Mi-a fost destul. Ne-a fost liniște, ne-a fost bine, ne-am fost destul una celeilalte.

Sursa